EXCLUSIV Nicolae Ciucă spulberă un blat și vine cu un mesaj pentru militari și polițiști: ‘PSD, prin Avocatul Poporului, a blocat legea. Nu vor reuși’

PREȘEDINTE

Domnului judecător

Marian Enache

Președintele Curții Constituționale a României

Stimate domnule Președinte,

Având în vedere Adresa Curții Constituționale nr. 10547 din 8 noiembrie 2024, prin care se solicită punctul de vedere al Președintelui Senatului cu privire la sesizarea formulată de Avocatul poporului referitoare la neconstituţionalitatea Legii pentru completarea Legii nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat (Dosarul nr. 3458A/2024), 

În temeiul art. 17 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, 

Președintele Senatului   c o m u n i c ă   prezentul

Punct de vedere

referitor la sesizarea de neconstituţionalitate a prevederilor Legii pentru completarea Legii nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat (Dosarul nr. 3458A/2024)

• Cu privire la admisibilitatea sesizării formulate de Avocatul poporului 

În conformitate cu jurisprudența Curții Constituționale a României (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 67/2018), se disting patru ipoteze în materia admisibilității sesizărilor de neconstituționalitate pe calea controlului a priori, sub aspectul respectării termenelor de sesizare prevăzute de lege, respectiv a condiției referitoare la obiectul sesizării – lege nepromulgată: 

1. Sesizarea s-a realizat în termenele prevăzute de art. 15 alin. 2 din Legea nr. 47/1992. În acest caz, sesizarea este admisibilă. 
2. Sesizarea s-a realizat în termenele prevăzute de art. 15 alin. 2 din Legea nr. 47/1992, însă legea a fost promulgată de Președintele României anterior sesizării. Având în vedere situația creată de promulgarea intempestivă, Curtea a statuat că „nu poate respinge ca inadmisibilă obiecția de neconstituționalitate strict pentru faptul că legea a fost promulgată, întrucât obiecția de neconstituționalitate a fost formulată în termenul legal. […] Indiferent de forma de exercitare a controlului de constituționalitate pe cale a priori sau a posteriori, acesta se va putea realiza, întotdeauna, numai prin respectarea strictă a Legii nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, precum și a dispozițiilor regulamentelor celor două Camere ale Parlamentului de către autoritățile publice implicate, lipsirea de substanță a uneia dintre cele două forme de control constituțional fiind de neconceput într-un stat de drept” (a se vedea Decizia nr. 975/2010). 
3. Sesizarea s-a realizat după expirarea termenelor prevăzute de art. 15 alin. 2 din Legea nr. 47/1992, însă legea nu a fost promulgată de Președintele României anterior sesizării. În acest caz, Curtea a reținut că „nu există nicio sancțiune dacă aceștia sesizează instanța constituțională după expirarea acestora“. Astfel, „în exercitarea controlului a priori de constituționalitate, esențial este ca legea să nu fi fost promulgată la data înregistrării sesizării la Curtea Constituțională” (a se vedea Decizia nr. 20/2000, Decizia nr. 1.612/2010, Decizia nr. 767/2016, Decizia nr. 89/2017, Decizia nr. 718/2017). În aceste situații, sesizarea este admisibilă, chiar dacă a fost formulată cu depășirea termenelor înscrise în art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, întrucât termenul de 20 de zile pentru promulgare nu era epuizat, iar Președintele României nu promulgase încă legea supusă controlului Curții. 

Pe cale de consecință, „în cazul în care, după sesizarea Curții Constituționale și încunoștințarea Președintelui că legea se află în control a priori de constituționalitate (subl. n.), acesta promulgă totuși legea, Curtea a reținut că „[C]onduita Președintelui nu este opozabilă Curții Constituționale, aceasta neputându-se dezînvesti prin pronunțarea unei soluții de inadmisibilitate a obiecției de neconstituționalitate pe acest motiv. Emiterea unor asemenea decrete cu nerespectarea art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție, în condițiile în care Președintele a fost încunoștințat despre faptul că legea se află în control a priori de constituționalitate, nu constituie un motiv pentru respingerea ca inadmisibilă a obiecției” (a se vedea Decizia nr. 767/2016). 

1. Sesizarea s-a realizat după expirarea termenelor prevăzute de art. 15 alin. 2 din Legea nr. 47/1992 și legea fusese promulgată de Președintele României anterior sesizării. În această ipoteză, obiecțiile de neconstituționalitate au fost respinse ca inadmisibile (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 233/1999 și Decizia nr. 89/2010).

În ceea ce privește legea supusă controlului de constituționalitate, din analiza parcursului legislativ rezultă că a fost adoptată în data de 4 noiembrie de Senat, în calitate de Cameră decizională. În data de 5 noiembrie a fost depusă la Secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constitutionalitatii legii. Legea a fost adoptată în procedură de urgență, ceea ce înseamnă că termenul de protecție pentru sesizarea Curții Constituționale a fost de două zile. Conform jurisprudenței Curții Constituționale, termenele care privesc desfășurarea raporturilor constituționale dintre autoritățile publice, în măsura în care nu se prevede altfel în mod expres, nu se calculează pe zile libere, acestea fiind termene de drept public, calculate pe zile calendaristice, fiind incluse în termen atât ziua în care el începe să curgă, cât și ziua în care se împlinește (a se vedea Decizia nr. 233/1999, Decizia nr. 89/2010, Decizia nr. 681/2018). 

Aplicând regulile stabilite de Curtea Constituțională cu privire la calculul termenelor privind atribuția de sesizare pentru legea supusă controlului de constituționalitate observăm că termenul a început să curgă în ziua de 5 noiembrie și a expirat a doua zi, 6 noiembrie. 

După expirarea termenului de protecție prevăzut de lege, în data de 7 noiembrie 2024, la orele 12.15 Avocatul poporului a înregistrat la Curtea Constituțională sesizarea de neconstituționalitate, înainte ca Secretarul general al Camerei Deputaților să transmită Administrației Prezidențiale legea în original, ceea ce a condus la blocarea atribuției Președintelui României de a promulga legea. 

Exclusiv cu privire la astfel de situații, considerăm că instanța de contencios constitutional ar trebui să se pronunțe pentru a preveni în viitor astfel de comportamente instituționale neloiale, care pot conduce la imposibilitatea pentru Președintele României de a-și exercita o atribuție constituțională, anume atribuția de promulgare a legii. 

Astfel, pentru disciplinarea comportamentului constituțional al subiecților de sezină în controlul de constituționalitate a priori, precum și pentru evitarea unor comportamente neloiale între autoritățile constituționale ale statului care să conducă la blocarea atribuției Președintelui României de a promulga legea, atunci când obiecția de neconstituționalitate a fost formulată după expirarea termenului de protecție prevăzut în art. 15 alin. 2 din Legea nr. 47/1992, dar înainte ca legea să fie comunicată pentru promulgare, în original, Președintelui României, respectiva obiecție ar trebui să fie respinsă ca inadmisibilă de Curtea Constituțională. 

Logica argumentativă a Curții Constituționale din paragraful 56 al Deciziei nr. 67/2018 își păstrează fundamentul axiologic doar în măsura în care Președintele României dobândește în mod efectiv competența să promulge legea ca urmare a comunicării respectivei legi, în original, de Secretarul general al Camerei, dar nu exercită această competență și, între timp, în termenul de 20 de zile pe care îl are la dispoziție pentru analiza legii, intervine o obiecție de neconstituționalitate formulată de subiecții de sezină prevăzuți la art. 146 lit. a din Constituția României. În orice altă situație în care sesizarea de neconstituționalitate se formulează în afara termenelor de protecție, dar înainte ca legea să fie comunicată în original Președintelui României pentru a se declanșa efectiv competența acestuia de a promulga legea, sesizarea ar trebui respinsă ca inadmisibilă de Curtea Constituțională. 

Având în vedere argumentele de mai sus, considerăm că sesizarea formulate de Avocatul poporului ar trebui respinsă ca inadmisibilă, fiind formulată în afara termenului de protecție prevăzut de art. 15 alin. 2 din Legea nr. 47/1992, dar înainte ca legea adoptată de Parlament să fie comunicată spre promulgare, în original, Președintelui României. 

• Cu privire la criticile de neconstituționalitate intrinseci formulate de Avocatul poporului 

II.1. Cu privire la pretinsa încălcare a prevederilor art. 138 alin. 5 din Constituția României privind imposibilitatea aprobării cheltuielilor bugetare fără stabilirea sursei de finanțare 

În mod eronat prin raportare la jurisprudența Curții Constituționale, autorul sesizării de neconstituționalitate invocă încălcarea art. 138 alin. 5 din Constituție întrucât lipsește fișa financiară prevăzută de art. 15 alin. 1 și 2 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, respectiv art. 15 alin. 1 lit. a din Legea responsabilității fiscal-bugetare nr. 69/2020, respectiv pentru că această cheltuială nu a fost previzionată în bugetul de stat, ceea ce denotă lipsa cooperării loiale între Parlament și Guvern. 

Conform jurisprudenței Curții Constituționale, solicitarea fișei financiare în temeiul prevederilor legale enumerate anterior vizează raporturile constituționale dintre Parlament și Guvern în temeiul art. 111 alin. 1 din Constituția României. În acest sens, Curtea s-a pronunțat arătând că „art. 111 din Constituţie îşi găseşte concretizarea în art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice şi în art. 15 alin. (1) lit. a) din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, care stabilesc obligaţia de întocmire a fişei financiare şi care îi conferă acesteia un caracter complex, dat de efectele financiare asupra bugetului general consolidat” (a se vedea para. 31 din Decizia nr. 764/2017). 

Art. 138 alin. 5 din Constituţie se referă la caracterul obiectiv şi efectiv al sursei de finanţare şi operează cu elemente de certitudine şi previzibilitate bugetară, respectiv „acea cheltuială să fie previzionată în deplină cunoştinţă de cauză în bugetul de stat pentru a putea fi acoperită în mod cert în cursul anului bugetar” (Decizia nr. 22/2016, para. 58, Decizia nr. 593/2016, para. 29). 

Curtea Constituțională a precizat cu privire la colaborarea loială între Parlament şi Guvern în privinţa legiferării în materie bugetară că aceasta „trebuie să se manifeste atât în privinţa elaborării bugetului public naţional, cât şi a modificării sale pe parcursul exerciţiului bugetar, având în vedere raţiunea pentru care este întocmit un asemenea buget, şi anume aceea de a oferi posibilitatea unei imagini de ansamblu, la nivel macroeconomic, a veniturilor şi cheltuielilor publice” (a se vedea Decizia nr. 764/2017). 

În același timp, însă, Curtea Constituțională a reţinut că art. 138 alin. 5 din Constituție face diferenţa „între stabilirea sursei de finanţare şi caracterul suficient al resurselor financiare din sursa astfel stabilită” (a se vedea Decizia nr. 593/2016). Primul aspect este legat de imperativele art. 138 alin. (5) din Constituţie (a se vedea Decizia nr. 47/1993 sau Decizia nr. 64/1993. Art. 138 alin. (5) din Constituţie impune stabilirea concomitentă atât a alocaţiei bugetare, ce are semnificaţia unei cheltuieli, cât şi a sursei de finanţare, ce are semnificaţia venitului necesar pentru suportarea ei, spre a evita consecinţele negative, pe plan economic şi social, ale stabilirii unei cheltuieli bugetare fără acoperire (a se vedea Decizia nr. 36/1996. Majorarea cheltuielilor din sursa indicată poate fi realizată în cursul anului bugetar condiţionat de menţinerea în alocaţia aferentă sursei (Decizia nr. 6/1996 sau Decizia nr. 515/2004). De asemenea, în textul Constituţiei se vorbeşte numai despre stabilirea sursei de finanţare înainte de aprobarea cheltuielii, iar nu despre obligativitatea indicării în lege a sursei respective (Decizia nr. 173/2002, Decizia nr. 320/2013, Decizia nr. 105/2014). Lipsa precizării exprese a sursei de finanţare nu presupune implicit inexistenţa sursei de finanţare (Decizia nr. 1.056/2007, Decizia nr. 320/2013, Decizia nr. 1.092/2008 sau Decizia nr. 1.093/2008). 

În schimb, cu privire la al doilea aspect, aprecierea caracterului suficient al resurselor financiare nu îşi are temeiul în art. 138 alin. 5 din Constituţie, fiind o problemă exclusiv de oportunitate politică, ce priveşte, în esenţă, relaţiile dintre Parlament şi Guvern. Dacă Guvernul nu are resurse financiare suficiente, poate să propună modificările necesare pentru asigurarea lor, în virtutea dreptului său de iniţiativă legislativă (a se vedea Decizia nr. 47/1993 sau Decizia nr. 64/1993). 

În plus, raportat la jurisprudența Curții Constituționale, prin Decizia nr. 22/2016, s-a adăugat faptul că „sursa de finanţare indicată [trebuie – s.n.] să fie în mod real aptă să acopere cheltuiala în condiţiile legii bugetare anuale. Prin urmare, textul constituţional [art. 138 alin. (5) din Constituţie – sn.] se referă la caracterul obiectiv şi efectiv al sursei de finanţare şi operează cu elemente de certitudine şi previzibilitate bugetară, […] art. 138 alin. (5) din Constituţie nu se referă la existenţa in concreto a unor resurse financiare suficiente la momentul adoptării legii, ci la faptul ca acea cheltuială să fie previzionată în deplină cunoştinţă de cauză în bugetul de stat pentru a putea fi acoperită în mod cert în cursul anului bugetar”. 

Având în vedere considerentele Curții Constituționale prin care s-a dezvoltat semnificația prevederilor art. 111 alin. 1 și art. 138 alin. 5 din Constituție, observăm că, în procedura legislativă de adoptare a legii supusă controlului de constituționalitate, pe de o parte, s-a solicitat de initiator fișa financiară în temeiul art. 111 alin. 1 coroborat cu prevederile art. 15 alin. 1 și 2 din Legea nr. 500/2002, respectiv art. 15 alin. 1 din Legea nr. 69/2010 și, pe de altă parte, în Art. II alin. 2 al legii s-a prevăzut în mod expres sursa de finanțare în mod real aptă să acopere cheltuiala în condiţiile legii bugetare actuale, în sensul în care „fondurile necesare pentru plata în anul 2024 a drepturilor prevăzute la art. I din prezenta lege, se suportă din bugetele instituțiilor din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională”. 

Nu în ultimul rând, autorul sesizării denaturează semnificația jurisprudenței Curții Constituționale în materia obligației inițitorilor de a solicita fișa financiară, considerând în mod nejustificat că Parlamentul ar trebui să aștepte transmiterea fișei financiare de către Guvern, în termenul legal de 45 de zile de la data primirii de către acesta a solicitării. Or, așa cum a arătat expres Curtea Constituțională în jurisprudența sa, „pentru a respecta procedura constituțională de adoptare a unui act normativ care implică o cheltuială bugetară, este suficient ca inițiatorii actului normativ să facă dovada că, în temeiul dispozițiilor legale anterior menționate, au solicitat Guvernului fișa financiară (subl. n.). Netransmiterea fișei financiare în termenul legal de către autoritatea publică care are obligația de a întocmi acest document nu poate constitui un impediment în continuarea procedurii de legiferare” (a se vedea Decizia nr. 850/2020). 

Prin Decizia nr. 767/2016, Curtea a stabilit că „a ridica această competenţă a Guvernului la nivel de regulă constituţională implicit admisă de art. 138 alin. (5) din Constituţie ar echivala cu o condiţie potestativă pură în sensul că orice lege ce are implicaţii bugetare ar putea fi adoptată numai dacă Guvernul a întocmit şi a transmis Parlamentului fişa financiară. Or, dacă Guvernul nu susţine iniţiativa legislativă/nu este de acord cu ea şi, prin urmare, nu transmite fişa financiară, nu poate bloca procesul legislativ printr-o atitudine omisivă”. 

Astfel, în mod similar cu jurisprudența privind avizele consultative din partea autorităților constituționale și legale solicitate în procedura de legiferare, și în cazul obligației de a solicita fișa financiară, ceea ce se poate sancționa de Curtea Constituțională este doar comportamentul neloial al Parlamentului care nu solicită în mod efectiv fișa financiară atunci când legea prevede acest lucru, iar nu actul de legiferare adoptat în absența fișei financiare solicitate. Dacă am accepta argumentul autorului sesizării de neconstituționalitate am ajunge la o situație în care, pe durata termenului de 45 de zile de la momentul solicitării fișei financiare, competența de legiuitor primar a Parlamentului României ar fi blocată prin voința Guvernului, care poate decide să nu trimită fișa financiară prevăzută de lege. Or, prin interpretarea pe care Curtea Constituțională o face dispozițiilor constituționale și legale nu se pot crea situații de blocaj instituțional atunci când acestea nu sunt prevăzute expres de legiuitorul constituant ca mecanisme de realizare a principiului separației și echilibrului între cele trei puteri în stat. 

Ca atare, deopotrivă pentru a respecta principiul cooperării loiale între Parlament și Guvern și pentru a proteja plenitudinea de competență în materie de legiuitor primar a Parlamentului României, Curtea Constituțională a sancționat în jurisprudența sa doar comportamentul neloial al Parlamentului rezultat din nesolicitarea fișei financiare Guvernului, atunci când solicitarea este obligatorie întrucât se propun initiative legislative care antrenează cheltuieli bugetare suplimentare. 

Având în vedere cele expuse mai sus, considerăm că instanța de contencios constitutional ar trebui să respingă ca neîntemeiate argumentele autorului sesizării cu privire la încălcarea prevederilor art. 138 alin. 5 din Constituția României, întrucât inițiatorii au solicitat fișa financiară Guvernului înainte de adoptarea legii și legea supusă controlului de constituționalitate cuprinde în mod expres sursa de finanțare în mod real aptă să acopere cheltuiala în condiţiile legii bugetare, toate celelalte aspecte invocate de autorul sesizării consitituindu-se în critici privind oportunitatea măsurilor legislative, aspecte care nu pot fi cenzurate în cadrul controlului de constituționalitate de instanța de contencios constituțional.   

II.2. Cu privire la pretinsa încălcare a prevederilor art. 47 alin. 2 din Constituție

Autorul sesizării de neconstituționalitate amalgamează o serie de argumente pentru a justifica încălcarea art. 47 alin. 2 din Constituție. Măsura adoptată prin legea supusă controlului de constituționalitate nu schimbă elmentele fundamentale care constituie dreptul efectiv la pensie militară de stat: vârsta standard de pensionare, vechimea minimă necesară sau baza de calcul. Ce se reglementează este o procedură de actualizare a pensiilor militare de stat aflate în plată, prin raportare la majorarea soldei de grad/salariului gradului profesional și/sau solda de funcție/salariul de funcție al militarilor, polițiștilor și funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciarelor, potrivit gradului militar/profesional avut la data trecerii în rezervă/încetării raporturilor de serviciu și  a mediei soldelor de funcție/salariilor de funcție și a drepturilor bănești, care fac parte din baza de calcul folosită pentru stabilirea pensiei militare de stat, conform legii și valorificate în ultima decizie de pensie. 

Această actualizare a pensiilor militare de stat (pensie de serviciu prin excelență) nu contravine principiului recunoscut în jurisprudența Curții Constituționale, conform căruia „cuantumul pensiei nu poate depăşi venitul în mod obligatoriu asigurat în cadrul asigurărilor sociale de stat” (a se vedea Decizia nr. 1234/2009). Un astfel de principiu justifică în mod necesar constituționalitatea unor prevederi care instituie plafoane pentru pensiile de serviciu, astfel încât acestea să nu depășească 100% din baza de calcul folosită la stabilirea pensiei. Însă, în același timp, acest principiu nu poate fi extins pentru a interzice legiuitorului să stabilească, în funcție de resursele financiare existente la un moment dat, conținutul dreptului la pensie și condițiile acordării acestuia, în sensul actualizării cuantumului pensiilor pentru viitor. Chiar dacă prin actualizarea reglementată de legiuitor se ajunge la un cuantum net al pensiei în plată mai mare decât venitul obținut la momentul stabilirii pensiei, prin raportare la modul de calcul al pensiei, acest cuantum nu va putea depăși venitul aflat în plată la momentul actualizării pensiei, potrivit gradului militar/profesional avut la data trecerii în rezervă/încetării raporturilor de serviciu și  a mediei soldelor de funcție/salariilor de funcție și a drepturilor bănești. 

De altfel, așa cum a recunoscut și Curtea Constituțională în Decizia nr. 467/2023 într-o argumentare de principiu a semnificației principiului constituțional al neretroactivității, „modalitatea de calcul al pensiei respective rămâne guvernată de legea sub imperiul căreia a fost obținută. Nu se poate accepta ca, ulterior acestui moment, legiuitorul să stabilească o nouă modalitate de calcul care să conducă la recalcularea negativă a pensiei, însă, din punctul de vedere al securității juridice, ori de câte ori legiuitorul apreciază ca fiind necesar, o îmbunătățire a modului de calcul care să conducă la o creștere a pensiei aflate în plată este în concordanță cu principiul neretroactivității legii, pentru că neretroactivitatea este o garanție pentru cetățean, o protecție constituțională acordată în beneficiul său. Securitatea juridică cere și impune o protecție ascendentă, de sporire a garanțiilor referitoare la conservarea dreptului care a fost dobândit prin emiterea deciziei de pensionare (subl. n.).”

Ca atare, având în vedere cele expuse mai sus, considerăm că argumentele autorului sesizării de neconstituționalitate cu privire la încălcarea prevederilor art. 47 din Constituție ar trebui respinse de instanța de contencios constituțional ca neîntemeiate.  

II.3. Cu privire la pretinsa încălcare a principiului egalității în drepturi consacrat de articolul 16 din Constituție

Cu privire la incidența art. 16 alin. 1 din Constituție, Curtea Constituțională a reținut că principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia nr. 1/1994). Potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional (a se vedea Decizia nr. 86/2003, Decizia nr. 476/2006, Decizia nr. 573/2011, Decizia nr. 366/2014). 

În mod disonant față de toate celelalte argumente invocate în sesizare, prin care s-a arătat că, în forma reglementată, măsura legislativă a actualizării pensiilor militare nu este nici oportună, nici constituțională, autorul sesizării invocă o discriminare rezultată din faptul că legiuitorul a exceptat de la aceeași măsura legislativă criticată pensionarii militari care exercită funcția de membru al Guvernului, secretar de stat, subsecretar de stat sau funcții asimilate acestora, cât și pe cei care au calitatea de parlamentar, exclusiv pe o perioadă determinată, anume pe perioada exercitării acestor funcții. 

Așa cum a stabilit Curtea Constituțională în jurisprudența sa, discriminarea se bazează pe noțiunea de excludere de la un drept (Decizia nr. 62/1993), iar remediul constituțional specific, în cazul constatării neconstituționalității discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (a se vedea Decizia nr. 685/2012, Decizia nr. 164/2013 sau Decizia nr. 681/2014). 

Aplicând jurisprudența Curții Constituționale la conținutul normativ al dispoziției criticate putem constata două aspecte esențiale. În primul rând, deosebirea de tratament juridic este fundamentată pe un criteriu obiectiv și rațional. Astfel, criteriul utilizat de legiuitor pentru a institui o diferență de tratament este obiectiv pentru că vizează în mod clar și precis doar funcțiile de demnitate publică din sfera autorității executive și a celei legislative, funcții eminamente politice, dobândite prin numire sau prin alegere, prin care se exercită autoritatea de stat. De asemenea, criteriul utilizat este și rațional întrucât se justifică prin protejarea integrității statutului cadrelor militare, în sensul în care foștii militari care exercită o funcție politică de demnitate publică la nivel guvernamental și parlamentar nu ar trebui să beneficieze pe durata exercitării mandatului de demnitate publică de actualizarea pensiilor militare, pensii obținute ca urmare a unui statut restrictive care interziceapentru militarii activi orice implicare în activități politice. Mai mult, indemnizațiile pentru funcțiile de demnitate publică la nivelul autorităților publice centrale sunt plătite tot din fonduri publice, ceea ce justifică în mod rezonabil interdicția de actualizare a pensiilor foștilor militari cât timp ocupă și funcții de demnitate publică la nivel de Parlament și de Guvern. 

În al doilea rând, măsură este proporțională cu scopul urmărit și temporară, doar pe durata exercitării funcției de demnitate publică prevăzută de lege. Trebuie precizat expres că ceea ce se interzice pe perioada exercitării unei funcții de demnitate publică de către un fost militar nu este însuși dreptul la pensie, ci doar o componentă a dreptului de pensie, anume actualizarea cuantumului pensiei în funcție de soldele de grad/salariul gradului profesional și/sau solda de funcție/salariul de funcție aflate în plată pentru militarii activi. 

Având în vedere cele expuse mai sus, considerăm că argumentele autorului sesizării cu privire la pretinsa încălcare a art. 16 din Constituția României ar trebui respinse ca inadmisibile de instanța de contencios constituțional. 

II.4. Cu privire la pretinsa încălcare a principiului legalității și a principiului securității raporturilor juridice 

Argumentele formulate de Avocatul poporului la pct. 4 al sesizării de neconstituționalitate vizează exclusiv aspecte de oportunitate și de aplicare a prevederilor legii. 

Astfel, cu privire la termenul prevăzut în art. II alin. 1, de 30 de zile de la data intrării în vigoare a legii pentru actualizarea din oficiu a tuturor pensiilor militare aflate în plată, Avocatul poporului a preluat o serie de observații formulate în punctul de vedere al Guvernului, care vizează potențiale dificultăți de implementare a legii, iar nu aspecte care țin de constituționalitatea intrinsecă a prevederilor legale adoptate. Principiul securității normelor juridice este o componentă a principiului legalității, acesta din urmă fiind un element al statului de drept. Simplele critici privind dificultatea implementării unor prevederi legale sau aspectele care vizează oportunitatea adoptării unor măsuri legislative de către legiuitorul primar nu reflectă principiul securității raporturilor juridice, ca element al principiului legalității. Autorul sesizării nu a formulat niciun argument din care să rezulte că normele criticate însele sunt lipsite de precizie, claritate și predictibilitate, de natură să afecteze principiul legalității în componenta sa privind securitatea raporturilor juridice. 

Totodată, Avocatul poporului invocă un pseudoprincipiu de rang constituțional, rezultat dintr-o interpretare restrictivă a Regulamentului (UE) 2021/241 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 februarie 2021 de instituire a Mecanismului de redresare și reziliență, conform căruia „[A]tingerea în mod satisfăcător a jaloanelor și a țintelor presupune că măsurile legate de jaloanele și țintele care anterior au fost atinse în mod satisfăcător nu au fost revocate de statul membru în cauză.” 

Conform jurisprudenței sale, „Curtea observă că folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celei de referinţă implică, în temeiul art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, o condiţionalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei – unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate. Într-o atare ipoteză demersul Curţii Constituţionale este distinct de simpla aplicare şi interpretare a legii, competenţă ce aparţine instanţelor judecătoreşti şi autorităţilor administrative, sau de eventualele chestiuni ce ţin de politica legislativă promovată de Parlament sau Guvern, după caz” (a se vedea Decizia nr. 668/2011). 

Având în vedere cele expuse mai sus, în primul rând, observăm că Avocatul poporului nu își întemeiază sesizarea pe încălcarea de către legea supusă controlului de constituționalitate pe invocarea art. 148 alin. 2 și 4 din Constituție, ci exclusiv pe o serie de considerente generale privind posibilitatea unei suspendări a plății integrale sau parțiale a contribuției financiare și, după caz a împrumutului, ca urmare a nerespectării principiului ireversibilității reformelor asumate prin PNRR. 

În al doilea rând, aprecierea cu privire la respectarea sau nu a jaloanelor asumate prin PNRR nu este un aspect de constituționalitate intrinsecă a legii și nu este o chestiune care să vizeze competența Curții Constituționale, cu atât mai mult cu cât nu i s-a cerut de fapt prin sesizare să verifice compatibilitatea normei de drept european invocată de Avocatul poporului cu prevederile legii supusă controlului de constituționalitate. 

În al treilea rând, chiar dacă Avocatul poporului nu a invocat expres temeiul constituțional al art. 148 din Constituție în sesizarea formulată, precizăm că, dacă aplicăm testul celor două condiții decelate prin jurisprudența Curții Constituționale prevederilor art. 23 alin. 3 din Regulamentul (UE) 2021/241 al Parlamentului European și al Consiliului de instituire a Mecanismului de redresare și reziliență, vom constata că niciuna dintre condițiile enunțate mai sus nu este îndeplinită. 

Pe de o parte, norma de drept european invocată prevede o regulă privind evaluarea realizată de instituțiile europene cu privire la caracterul satisfăcător al îndeplinirii jaloanelor și a țintelor asumate de un stat membru. Această regulă presupune că măsurile legate de jaloanele și țintele care anterior au fost atinse în mod satisfăcător să nu fi fost revocate de statul membru în cauză. Însă, o astfel de obligație instituită pentru instituțiile europene ca să realizeze propriile evaluări nu se poate aplica prin extensie parlamentelor statelor membre ca interdicție de legiferare pentru viitor cu privire la domeniile de reglementare care au fost jaloane sau ținte declarate atinse în mod satisfăcător. 

Pe de altă parte, norma de drept european nu se circumscrie unui anumit nivel de relevanță constituțională, astfel încât conținutul său normativ să susțină posibila încălcare de către legea națională a Constituției, care rămâne unica normă directă de referință în cadrul controlului de constituționalitate. 

Având în vedere toate cele expuse mai sus, considerăm că argumentele formulate de autorul sesizării cu privire la pretinsa încălcare a principiului securității raporturilor juridice și a principiului legalității ar trebui respinse ca neîntemeiate de instanța de contencios constituțional. 

Cu deosebită consideraţie,

PREŞEDINTELE SENATULUI

Nicolae-Ionel Ciucă